Atelierul de cercetare socială: “Genul în practica cercetării sociale“, 27-28 mai 2011, Conferința anuală a cercetării de sociologie și asistență socială, Universitatea din București
Asist. univ. drd. Theodora-Eliza Văcărescu
Universitatea din Bucureşti
În a doua jumătate a deceniului al treilea şi în deceniul al patrulea ale secolului trecut s-au desfăşurat în câteva sate din România campanii de monografie sociologică. Era prima dată când un grup larg de cercetare din România investiga viaţa socială rurală pe baza unui sistem teoretic integrat şi a unor metode şi instrumente de cercetare multidisciplinare. În cadrul acestor demersuri desfăşurate de Şcoala sociologică de la Bucureşti, condusă de Dimitrie Gusti, au participat zeci de studente şi cercetătoare, aspect de asemenea nou în practica ştiinţifică din România. În această lucrare explorez felul în care genul, conceput ca o categorie socială, politică şi materială dinamică, configurează relaţiile de putere din cadrul unui grup de cercetare şi ofer posibile răspunsuri la întrebările: Ce combinaţie de factori sociali, economici şi politici a condus la implicarea atât de multor femei în campaniile monografice gustiene? Cum a contribuit, afectat şi modelat participarea femeilor activităţile acestor organizaţii? Ce mecanisme disciplinare şi instituţionale şi ce strategii personale au produs atât includerea, cât şi, ulterior, excluderea cercetătoarelor, delimitarea unor zone profesionale definite ca „potrivite” pentru femei şi chiar deturnarea muncii lor în folosul colegilor lor de cercetare?
O dată cu valul al doilea al feminismului global, din ce în ce mai multe studii de istorie, istorie socială, sociologie, filosofie din perspectiva femeilor şi feministă, pe de o parte, au redescoperit şi recuperat participarea şi contribuţiile femeilor în ştiinţe şi, pe de altă parte, au avansat ipoteze, teorii şi modele justificatoare pentru fenomene de excludere, ştergere şi deturnare a muncii şi a contribuţiilor femeilor. Astfel, au apărut nenumărate studii care au demonstrat cum categoria genului influenţează participarea, poziţia şi recunoaşterea în ştiinţe. Femeile au participat la producerea de cunoaştere în diverse ştiinţe, însă s-au plasat cel mai adesea pe poziţii inferioare, în zone disciplinare şi instituţionale care beneficiau de prestigiu redus, iar gratificaţiile şi recunoaşterea ştiinţifice au fost mult mai scăzute decât în cazul oamenilor de ştiinţă bărbaţi.
Un fenomen relevat în studiile de istorie şi sociologie a ştiinţelor constă în nerecunoaşterea, eliminarea şi chiar folosirea muncii şi a contribuţiilor femeilor de către bărbaţi. Istorica Margaret Rossiter a investigat acest fenomen în diverse domenii ştiinţifice şi l-a denumit, pe modelul efectului Matthew, sesizat de sociologul Robert K. Merton, „efectul Matilda”, după una dintre primele istorice ale mişcărilor femeilor, Matilda Joslyn Gage. Rossiter susţine că, în general, prin „efectul Matthew” se face referinţă mai ales la prima parte din citatul biblic, care postulează îmbogăţirea celor care sunt deja bogaţi, şi se trece cu vederea a doua parte, cea prin care se remarcă sărăcirea celor deja săraci. În această a doua parte a fenomenului localizează Rossiter funcţionarea genizată a mecanismelor de recunoaştere, recompensare şi valorizare ştiinţifice, relevând şi criticând dinamica de gen a nerecunoaşterii şi chiar a ştergerii din memoria publică a contribuţiilor femeilor la cunoaşterea ştiinţifică. Pentru Rossiter, este important de relevat faptul că în cadrul structurii sociale care influenţează recunoaşterea contribuţiilor şi atribuirea recompenselor ştiinţifice, cea de gen ocupă un loc fundamental. Mecanismele şi strategiile de excludere şi/ sau circumscriere ocupaţională a femeilor în ştiinţe ţin atât de dinamica instituţională şi disciplinară, cât şi de distribuirea resurselor şi localizarea intereselor sociale, economice şi politice.
Dinamica de gen a grupului monografist trebuie integrată în contextul mai larg al conceptualizării rolurilor bărbaţilor şi femeilor în viaţa socială, al antecedentelor implicării femeilor în ştiinţă în general şi în cercetarea socială în particular şi nu în ultimul rând al definirii ştiinţelor sociale şi al locului femeilor în instituţionalizarea domeniului. Aşadar, evacuarea femeilor din cercetarea sociologică trebuie pusă în legătură cu mecanismele de profesionalizare şi de instituţionalizare ale disciplinei. În general, graniţele zonelor ştiinţifice în proces de formare, care nu beneficiază încă nici de recunoaştere şi legitimitate academică şi deci nici de fonduri şi oportunităţi de carieră sunt mult mai permeabile. În această fază ambiguă femeile pot pătrunde şi lucra alături de bărbaţi în număr destul de mare, însă, în general, ca voluntare şi de multe ori pe poziţii subordonate. O dată cu recunoaşterea instituţională a zonei respective ca disciplină de sine stătătoare, femeile pătrund mai greu, iar cele deja implicate rămân pe poziţii subalterne sau este creată o sub-disciplină definită ca „potrivită” pentru femei, spre care sunt orientate acestea şi care ocupă un loc marginal şi din punctul de vedere al prestigiului, şi din cel al resurselor economice disponibile.